Societatea
contemporană şi, în special sistemul educaţional românesc, se confruntă cu un
fenomen ce tinde să ia amploare în ciuda eforturilor de stopare a acestuia.
Este vorba despre fenomenul violenţei şcolare, manifestată în interiorul şcolii
şi în zonele imediat apropiate. Violenţa îşi face simţită prezenţa în viaţa de
zi cu zi şi se acutizează pe zi ce trece, datorită
faptului că este expresia răbufnirilor unor indivizi într-o societate săracă şi
lipsită de educaţie. Violenţa naşte violenţă, iar care copiii care cresc şi se
dezvoltă într-un mediu familial violent vor fi la rândul lor violenţi în mediul
şcolar şi în cel social, vor deveni la rândul lor adulţi cu apucături violente.
Violenţa se manifestă în majoritatea
cazurilor la copiii proveniţi din familii dezorganizate, cu unul sau ambii
părinţi consumatori de alcool şi/sau droguri, copii a căror educaţie se
sprijină pe manifestările grupului
/găştii din care fac parte. Îngrijorător este faptul că manifestările de violenţă
s-au extins si la copii proveniți din medii sociale şi familii sigure, care se
simt în siguranţă în postura de „călău”, care s-au „săturat” să fie buni şi
cuminţi tocmai pentru că cei certaţi cu bunele maniere, certaţi cu
manifestările civilizate îi taxează ca fiind laşi, fricoşi, papa-lapte.
Violenţa se manifestă sub toate
aspectele ei, pornind de la violenţa de limbaj (limbaj suburban încărcat de
elemente de jargon) şi culminând cu cea fizică şi psihică (loviri şi vătămări
corporale, hărţuire etc.).
La începutul anului şcolar 2015-2016, am
preluat dirigenţia clasei a VI-a, cu un număr de 24 elevi înscrişi, dintre care
7 fete şi 17 băieţi. Grupul fetelor este unul omogen din punctul de vedere al
rezultatelor şcolare, dar şi din punctul de vedere al coeziunii de grup. Nu la
fel stau lucrurile în cazul băieţilor, care au manifestat lipsă de coeziune,
intoleranţă, ajungându-se la bătăi, injurii, jigniri. In anul școlar actual în
clasă a venit un elev care a studiat 2 ani în Italia, dar care nu a promovat
acolo. Acesta este cu 2 ani mai mare decât ceilalţi elevi, este liniştit,
socializează bine cu ceilalţi elevi din clasă, dar nu se implică în disputele
din timpul pauzelor pentru că petrece acest timp cu foştii lui colegi, care
sunt actualmente în clasa a VIII-a.
Din grupul băieţilor face parte şi un elev cu
adaptare curriculară certificată din data de 1 octombrie 2015, pe care colegii îl învinuiesc ori de câte ori
se petrece ceva în clasă (scandaluri, ceartă, distrugeri majore sau minore), pe
baza celor petrecute în anul şcolar precedent, când au avut ca diriginte un
domn profesor, care nu a reuşit sau nu a ştiut cum să sudeze colectivul. Uneori
elevul este acuzat pe nedrept, doar pentru a se găsi un ţap ispășitor, dar de
cele mai multe ori acesta este autorul distrugerilor constatate în sala de
clasă. Conflictul se acutizează atunci
când acesta este acuzat de către „rivalul” său, un elev care a repetat clasa a V-a, ca urmare a comportamentului
manifestat la acea vreme. Elevul cu C.E.S. este permanent violent, pus pe
cearta, vorbeşte tot timpul deranjând orele, se contrazice cu cadrele didactice
ori de câte ori este atenţionat, iar când este luat la întrebări, neagă şi
pozează în victimă. De 2 sau 3 ori pe săptămână, mama acestuia este prezentă la
şcoală pentru a reclama faptul că fiul ei este provocat de către colegi, că
este agresat şi învinuit pe nedrept, mai ales atunci când acesta este autorul
probat al violențelor. Este conştient de faptul că adaptarea curriculară îi
permite să promoveze învăţământul obligatoriu şi se foloseşte de acest argument
pentru a lovi pe alţi elevi, pentru a jigni fetele şi mai ales pentru a le
hărţui (le îngrămădeşte la colţ pentru a le săruta).
Permanent în clasă este o atmosferă
apăsătoare, încinsă, cu manifestări violente, cu ciocniri între orgolii
puternice, gen „care pe care/ să câştige cel mai tare”, „prieteni” care se lovesc „din greşeală” cu piciorul
(pentru că tocmai au învăţat mişcarea la antrenamentul de Karate) sau cu
scaunul. De la pioneza pusă pe scaun, până la cuţitul adus la şcoală nu este
decât un pas.
Încă de la începutul anului am încercat
să îi atrag pe elevi în diferite proiecte prin care să dezvolt un set de
abilităţi de viaţă, să îi ajut să-şi dezvolte aptitudinile cu care s-au născut,
să le inoculez acele valori necesare dezvoltării lor profesionale în vederea
unei cât mai bune integrări sociale. Pentru acest lucru aveam nevoie de
proiecte în care să îi fac să lucreze în echipă, să coopereze, să decidă
împreună, să facă un lucru împreună, un produs de care să aibă grijă până la
sfârșit.
Primul proiect pe care l-am dus la bun
sfârşit împreună a fost proiectul „Împreună
pentru o şcoală curată”, proiect cu care am participat la acțiunile „Luna Prof21”, ca urmare a participării
mele la cursul de formare „Abilităţi de viaţă în contextul dezvoltării
durabile”. Am încercat să dezvolt la elevi pe lângă abilitatea de a fi
responsabili faţă de natură, faţă de lumea înconjurătoare şi abilitatea de a
lua decizii în grup, de a gândi pozitiv, de a lucra în echipă. A fost destul de
greu, dar nu imposibil. Pe parcursul proiectului am împărţit sarcinile astfel
încât elevii care manifestau unele aversiuni unii faţă de ceilalţi să ajungă în
aceleaşi echipe de lucru, să împartă aceleaşi sarcini şi să rezolve aceleaşi
probleme. Din păcate, minunea a durat exact o săptămână cat a durat şi
proiectul.
Am trecut astfel la faza a doua,
realizând un proiect intitulat „Toleranţa
– apanajul umanităţii” proiect realizat cu ocazia Zilei Internaţionale a
Toleranţei (16 noiembrie) şi extins pe durata întregului semestru I.
Scopul acestui proiect a fost dezvoltarea
abilităţilor de gestionare a emoţiilor în vederea realizării coeziunii de
grup şi formarea unei
atitudini civice conştiente şi durabile faţă
de fenomenul de violenţă în mediul şcolar, astfel încât să devină mai buni, mai
toleranţi, mai responsabili.
Subiectele abordate au făcut referire la noţiunile de conflict, despre
toleranţă, toleranţa văzută ca manifestare a umanităţii, toleranţa în școala,
în familie, pe stradă, faţă de alte etnii sau alte confesiuni religioase, toleranţa în
opoziţie cu intoleranţa.
Elevii au fost
invitaţi să vizioneze un scut film „Violenţa naşte violenţă” (Salvaţi copiii şi
Fundaţia Marius Ivan. https://www.youtube.com/watch?v=QlaU73JWZ88 ), după care să analizeze fiecare cadru din acel spot, să-şi adreseze
singuri întrebări la care să ceară răspunsuri sincere. Au fost invitaţi să
analizeze chipul furiei, să-l deseneze, apoi să deseneze chipul furiei
personale, aşa cum o simte fiecare în momentele
în care devin violenţi.
De fiecare dată, cu fiecare activitate
elevii au fost încurajaţi să îşi exprime liber ideile privind toleranţa în
şcoală şi în societate. S-au discută cu elevii despre situaţiile în care se
poate manifesta toleranţa/intoleranţa: în familie (părinţi
toleranţi/intoleranţi); la şcoală în relaţiile dintre colegi, cu profesorii, cu
personalul nedidactic; faţă de cei bolnavi; faţă de persoane de altă religie
sau altă etnie; faţă de toţi cei care sunt sau acţionează altfel decât noi. Din
punctul de vedere al teoriei, fiecare elev este bine documentat, însă în
realitate lucrurile nu au evoluat pe calea indicată de teorie, în clasă
continuând să existe divergenţe care au pornit de la vorbe grele aruncate
aiurea, până la acte de violenţă fizică uşoară.
Este adevărat că metehnele vechi nu se
pot eradica dintr-o dată. Este nevoie de timp, de răbdare, de înţelegere, este
nevoie ca elevii să crească pentru a conştientiza că nu totdeauna putem să ne
facem dreptate singuri. Important este că în anumite momente au reuşit să
lucreze împreună, să coopereze, fapt ce reprezintă un pas important în lupta
cadrelor didactice de a omogeniza un grup, de a-l suda.
Cu cât
încercăm mai mult să-i cunoaştem pe copii, să le înţelegem nevoile în funcţie
de etapele de dezvoltare, cu atât reuşim să relaţionăm mai bine cu ei. E
adevărat că există traume ce influenţează pe o durată de timp îndelungată
comportamentul unui copil. Dacă vom încercă să-i câştigăm încrederea, vom reuşi
să îl „salvăm”, să îl „predăm” societăţii în „bună stare de funcţionare”, la
parametrii optimi. Este adevărat că, de multe ori, nu reuşim nu ghicim ce se
petrece în sufletul copilului care trăieşte într-un mediu traumatizant, supus
actelor de violenţa fizică de către proprii părinţi sau spectator la
manifestările de violenţă conjugală.
În ultimii ani, apariţia reţelelor de
socializare i-au acaparat pe copii şi tineri, producând o influenţă nefastă
asupra acestora. Prin intermediul acestor reţele, copii şi tinerii intră în
contact cu diverse persoane, de cele mai multe ori absolut necunoscute, de la
care acceptă diverse sfaturi, pe care le iau de model uneori.
În
demersul ei, şcoala încearcă să ofere un model de socializare, de transmitere a
valorilor promovate de societate, un model de viaţă alcătuit din unitate în
diversitate. Tocmai pentru că nu poate rămâne indiferentă la problematica
violenţei în mediul şcolar, instituţia şcolară are menirea de a dezvolta
aptitudini, de a forma, dezvolta şi consolida atitudini pozitive, de a pregăti
pentru viaţă generaţie după generaţie, de a cultiva valori morale şi norme
sociale solide. Împreună, şcoala şi familia, vor reuşi diminuarea fenomenului
violenţei şcolare şi pe termen lung a violenţei sociale, doar colaborând
eficient, completându-se reciproc.
Bibliografie:
1.
Albu,
E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenţi. Prevenire şi terapie. Editura Aramis, Bucureşti
2.
Ferréol, G, Neculau, A. (coord.) (2003),
Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu